Patrimoniul local / Convenția de la Faro

Convenția privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, , numită și Convenția de la Faro (2005), este un instrument normativ elaborat, ratificat și implementat de Consiliul Europei (CoE) în spațiul european. Bazat pe principiile drepturilor omului și ale democrației, Convenția de la Faro deschide granițele unei definiții stricte a patrimoniului cultural. Într-adevăr, convenția subliniază o înțelegere mai amplă a patrimoniului, a patrimoniului european și a comunităților de patrimoniu implicate în procesul de recunoaștere locală, folosind termeni și definiții inovatoare, după cum urmează:

1. “patrimoniul cultural este un grup de resurse moștenite din trecut, pe care oamenii îl identifică, independent de proprietate, ca o reflecție și expresie a valorilor, convingerilor, cunoștințelor și tradițiilor lor în continuă evoluție. Acesta include toate aspectele legate de mediu care rezultă din interacțiunea dintre oameni și locuri în timp; [...] "(articolul 2 litera (a);
2. “o comunitate de patrimoniu este formată din oameni care apreciază aspecte specifice ale patrimoniului cultural pe care doresc, în cadrul acțiunii publice, să le susțină și să le transmită generațiilor viitoare" (articolul 2 litera (b));
3. Patrimoniul comun al Europei onstă în "[...] toate formele de patrimoniu cultural din Europa, care împreună constituie o sursă comună de memorie, înțelegere, identitate, coeziune și creativitate" [articolul 3 litera (a)].

Aceste definiții ale patrimoniului pot fi confruntate cu alte definiții internaționale, în special cu convențiile UNESCO (1972, 2003) și pot fi comparate după cum urmează:

Figura 1: Compararea convențiilor elaborată de I. Brianso și Y. Girault (2014).

Consiliul Europei promovează o logică a consensului în problemele legate de patrimoniu, în sensul că actorii locali trebuie să declanșeze colectiv o recunoaștere în ceea ce privește obiectele de patrimoniu care ar trebui să fie prezervate. Apoi, oamenii ar trebui să respecte principiile Faro care reflectă convenția în cadrul comunităților de patrimoniu ale teritoriilor în cauză. Prin urmare, nu există un criteriu privind valorile patrimoniului, cum ar fi standardele UNESCO, ci un consens colectiv asupra a ceea ce constituie patrimoniul societății și a comunităților de patrimoniu (ONG-uri, asociații etc.).

Această recunoaștere locală se potrivește cu traseele culturale. Într-adevăr, lansate de Consiliul Europei în 1987, rutele culturale urmăresc să pună în dialog legăturile din diferite țări europene ca o diversitate a patrimoniului, ceea ce ar trebui să aibă sens pentru poporul european.

Referințe bibliografice

Conseil de l’Europe (2005).
Framework Convention on the Value of Cultural Heritage for Society.

Conseil de l’Europe (1950).
Convention européenne des droits de l’homme.

Brianso, I. (2016).
La Convention de Faro en perspective : analyse éthique du patrimoine culturel pour la société au Kosovo. Alterstice, 5 (2), pp. 21‐32.

Brianso, I. et Girault, Y..
« Innovations et enjeux éthiques des politiques environnementales et patrimoniales : l’UNESCO et le conseil de l’Europe », Éthique publique [En ligne], vol. 16, n° 1 | 2014, mis en ligne le 15 août 2014, consulté le 08 octobre 2018. URL : http://journals.openedition.org/ethiquepublique/1357 ; DOI : 10.4000/ethiquepublique.1357

Liévaux, P. (2009).
« La Convention de Faro, un outil original pour la construction et la gestion du patrimoine de l’Europe. » In : R. Palmer (dir.), Le patrimoine et au-delà (p. 49). Strasbourg: Conseil de l’Europe.

Zagato, L. (2013)
« The Notion of “Heritage Community” in the Council of Europe’s Faro Convention. Its Impact on the European Legal Framework » In: N. Adell, R. Bendix and C. Bortolotto (dir.), Between Imagined Communities of Practice. Göttingen University Press, Germany, pp. 141-168.